memories keep calling...

Vreau sa scriu despre zilele alea. Cand m-am despartit de el si tu m-ai dus afara intr-o seara sa ne dam in leagan. Mi-ai dat geaca ta si m-ai luat in brate. Miroseai a tigari. Din cand in cand imi luai fata in mana si ma sarutai usor dandu-mi fluturi in stomac, tragand parca de timp. Ne-am leganat si tu imi vorbeai despre toate galaxiile si stelele. Probabil nu aveai habar ce ziceai, dar nu imi pasa. Nu ma mai simteam singura si nu mi se parea sfarsitul lumii  eram doar iesita dintr-o relatie de 2 ani si jumatate. Am intrat inauntru, ne-am uitat la un film. In tot timpul ma tineai in brate. Apoi mi-a sunat telefonul. Era el. Am raspuns, dar nu a zis nimic asa ca am inchis. A doua oara mi-ai luat telefonul din mana si mi-ai spus: nu.... nu m-am impotrivit. Am adormit la tine in brate, iar dimineata cand m-am trezit ti-am vazut ceasul de pe mana. Si de rusine mi-am tras plapuma peste cap si mi-am ascuns fata in palme. Ai dat patura deoparte si cand ti-am simtit mana peste palmele mele mi-am lasat fata la vedere. M-ai sarutat pe frunte si m-ai intrebat daca vreau sa pleci pentru ca n-ai dormit toata noaptea. Ti-am spus da, te rog si te-ai dus in camera cealalta.

Si dupa toti anii astia inca ma gandesc din cand in cand la tine. E ca si cum ai pleca dintr-o camera si ai inchide usa fara sa stingi becul. De fiecare data cand treci pe langa ea vezi lumina de sub usa. Stii ca nu poti sa intrii dar e acolo. Stiu ca probabil nimeni n-are sa mai deschida usa aceea candva. Pentru ca acum suntem departe unul de altul si nu ne vedem decat o data pe an. Avem fiecare grijile si problemele noastre cu care ne mancam orele si minutele. Ma intreb daca mai ai timp sa te mai gandesti din cand in cand la mine. Daca te mai intorci din cand la acea camera si daca mai vezi lumina de sub usa.

Dar ne-am cunoscut prea repede. Eram doi copii. Privind inapoi, totul era simplu. Ne bucuram de fiecare data cand apucam sa petrecem cateva zile impreuna. Tu erai in anul final de liceu, erai pe cale sa dai examenele. Eu habar n-aveam de asa ceva. Ma fascinai. As fi putut sa te ascult cu orele. Si ma intrebam mereu cum o copila ca mine poate sa iti atraga atentia. imi aduc aminte cand mi-ai spus pentru prima oara ca ma iubesti. In englezeste. Eram la liceu si mi-ai trimis mesaj. Imi spuneai pui. Si niciodata cuvantul ala nu a sunat mai sincer. Imi zambeai mereu din poza aia in care parea ca tot verdele din lume a intrat la tine in ochi....

Adrian Paunescu

Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,

Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici,

Aşa cum amanţii le mint pe amante

Şi ele îi mint pe pământ pe aici.




Dar, hai, să ne spunem cu patos braşoave,

Dar, hai, să vedem cine minte mai mult,

Ascultă delirul consoanelor grave,

Cum şi eu minciunile tale le-ascult.




E foarte frumoasă, e foarte frumoasă

Minciuna aceasta pe care mi-o spui,

Aşa că, te rog, şi pe mine mă lasă

Să palavrăgesc doar ce nu-i, doar ce nu-i.




Concurs de minciuni la echipe şi solo

Şi ies campioni mincinoşii cei mari,

Dar, dragă Păcală, tu ce faci acolo?

În campionate de ce nu apari?




Se minte cum nu s-a minţit niciodată,

E multă minciună la noi pe pământ,

Sunt false recursuri şi nu-i judecată,

Balanţa cea veche-a dreptăţii s-a frânt.




Dar, hai, să minţim fără nici o ruşine,

Dar, hai, să minţim în direct şi-n răspăr,

Că poate prin rău vom ajunge la bine,

Minciuna supremă va fï adevăr.



poezia vorbeste de la sine. nu cred ca mai e nevoie de niciun comentariu

mi-am aruncat ghetele intr-un colt de camera goala. Si-am asteptat, crezand ca lumea o sa se opreasca in loc. Si ca cineva o sa vina sa ma intrebe de ce ma simt asa.  As fi putut sa raman acolo o vesnicie.  Sa-mi contemplu greselile in eternitate. Sa astept ca ceva sa ma salveze. Sau sa mor de tot. Sa ma sufoc. Sa-mi aduc aminte. Sau poate doar sa traiesc. Pentru prima data. Sa imi pun toate actiunile in paranteza si sa ma concentrez doar pe a trai. In toata simplitatea.

Si camera asta....camera asta imi e straina. Chiar daca mi-a auzit deja toate gandurile.  Si chiar daca as vrea sa plec, n-as putea. Bocancii mi-au ramas mici de cand stau aici. Cum sa ies in lume fara bocanci?

multumesc.

Camilpetrescianism

"Asa e dragostea… un joc, un joc stupid, murdar si masluit… nu intri fara sa dai socoteala intr-un asemenea joc...."

Uneori mi-as dori sa fi fost contemporan cu camil petrescu

Uneori imi doresc sa fi fost gheorghidiu.  Sa-mi inchei experienta lasandu-i lui totul. Sa ma ridic si sa plec mai departe.

Simt uneori ca sentimentul ma tine in loc.

Si tot ce-am vrut vreodata e sa am pe cineva doar al meu. Pentru care sa insemn totul.  Mi-am fixat ambitii prea mari, care mi-au adus dezamagirea. Sunt incapatanata si ma pricep foarte bine la facut oamenii sa plece din jurul meu. Am impresia ca pot sa traiesc de una singura. Sunt egoista.  Poate ca uneori as vrea ca asta sa fie o certitudine.

Omul are nevoie de dragoste. Viata fara duiosie si fara iubire nu e decat un mecanism uscat, scartaitor si sfasietor.  Hugo.

Nu vreau sa vorbesc. Vreau doar sa scriu.

Stii ca ai dat-o in bara atunci cand incepi sa te dezamagesti pe tine insuti. Cand nu mai crezi in tine. Cum sa ai ambitia sa le ceri altora asa ceva?  Nu-i drept.

Ii invidiez pe toti mediocrii care se cred axis mundi. Ma fac doar sa realizez cand te nesemnificativa sunt. Imi pun mereu intrebarea: daca n-as fi existat atunci ce? Ce ar fi schimbat? Nimic. Existenta mea n-a schimbat cu nimic cursul lumii. N-am descoperit nimic, n-am facut nimic demn de urmat exemplu si nimeni n-o sa ma tina minte. Sunt un nimeni. Nu stiu nici macar sa iubesc. Am dat-o in bara de fiecare data cand am avut ocazia. N-am ratat nicio sansa sa fac greseli.

Uneori trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti.


multumesc

Inceput

Acest blog a fost creat din dorinta de a-mi pune ordine in ganduri. Nici unul dintre cunoscutii mei, prieteni sau familie nu stiu despre el. Am ales sa vorbesc deschis, cu persoane pe care nu le cunosc, care nu ma cunosc, pe care poate nu le voi intalni niciodata. Pentru ca uneori mi se pare mai usor sa te dezvalui in fata strainilior. Pentru ca uneori imi aduc aminte ca si cei mai buni prieteni mi-au fost, la un moment dat straini. Puteti sa ma criticati sau sa fiti de acord cu mine. Oricum nu sunt sigura cata lume va afla de existenta acestui blog. Din respect, insa, pentru cei care o vor face sau care vor ajunge fara vointa pe el am ales sa scriu acest prim post.
Despre mine: Am douazeci de ani si sunt studenta intr-un oras universitar cu renume din strainatate. Am ales sa plec de acasa anul trecut pentru a-mi incepe studiile in alta tara. Momentan ma aflu intr-un an de practica intr-un hotel dintr-o capitala din Regatul Unit al Marii Britanii.
Nu ma consider cu nimic speciala, chiar daca dau impresia ca sunt mereu bine dispusa si joviala nu e intotdeauna asa. Uneori prefer singuratatea. Uneori mi-e dor de casa si ma intreb cum am ajuns asa de egoista incat sa las totul in urma pentru a avea un viitor personal mai bun. Uneori ma mir ca inca supravietuiesc de una singura intr-un oras in care nu cunosc pe nimeni. Si alteori ma simt cu totu straina de societate. Cred, totusi ca in viata trebuie sa faci sacrificii si sa inveti sa traiesti cu tine insuti. Cred ca la sfarsitul zilei tu esti singurul care ramane cu tine pana la capat. Cred ca e ipocrit sa ceri cuiva sa fie mereu langa tine atunci cand tu nu poti sa traiesti cu tine insuti.
Sunt foarte optimista cand vine vorba de altii, dar asta nu se aplica si cu propria persoana.
Nu cred ca o persoana care tine la tine n-o sa te raneasca niciodata, ci din contra. Nu vad cum cineva fata de care nu am niciun sentiment ar putea sa te jigneasca sau sa te faca sa te simti mizerabil.
Uneori mi-ar placea ca acest blog sa devina un forum in care sa se schimbe idei.
Uneori spun prea mult "uneori".
Multumesc ca cititi.