mi-am aruncat ghetele intr-un colt de camera goala. Si-am asteptat, crezand ca lumea o sa se opreasca in loc. Si ca cineva o sa vina sa ma intrebe de ce ma simt asa.  As fi putut sa raman acolo o vesnicie.  Sa-mi contemplu greselile in eternitate. Sa astept ca ceva sa ma salveze. Sau sa mor de tot. Sa ma sufoc. Sa-mi aduc aminte. Sau poate doar sa traiesc. Pentru prima data. Sa imi pun toate actiunile in paranteza si sa ma concentrez doar pe a trai. In toata simplitatea.

Si camera asta....camera asta imi e straina. Chiar daca mi-a auzit deja toate gandurile.  Si chiar daca as vrea sa plec, n-as putea. Bocancii mi-au ramas mici de cand stau aici. Cum sa ies in lume fara bocanci?

multumesc.